.

Alunec în Românul a lui Bruce Benderson pe nesimţite. Un roman autobiografic care te absoarbe, îţi înfînge rezistenţa - măiestria şi inteligenţa autorului. Uiţi cine eşti, uiţi ce „treabă” ai, pur şi simplu te ţii gîfîind te textul care te poartă prin lumea lui. În fraze de mai puţin de un rînd creionează spectaculos portrete şi tot în fraze scurte şi inspirate te transpune chirurgical în psihologia unor situaţii, îţi deschide ferm, dar discret uşi spre abisurile unor oameni. Expresivitatea eficientă, fără să facă abuz de ea, cursivitatea construcţiei de idei şi imagini... toate se recuperează concret, uneori ajungînd aproape de reportaj... pur şi simplu citeşti în delir. Vechea eficienţă stilistică americană. Îi zic lui L că e mult mai bun decît A. Burroughs. Îmi tamponează entuziasmul năuc cu o afirmaţie valabilă: pentru că e mai analitic, B e mai scenic. Ţi-am zis, îmi mai zice ea, că te fură. Nu de mult am fost gelos pe cărţoiul în care dispăruse, îmi amintesc. Acum e rîndul meu. Are un fel extrem de onest de a tratat povestea, de a se privi pe sine în mijlocul acestei aventuri sexuale – caracterul explicit al scenelor de sex vin în aceeaşi linie -, care te fac să-ţi abandonezi prejudecăţile; intenţia e limpede, autenticitatea - maximă, autorul nu-ţi dă nici o şansă.
Cum dragostea e mare, naratorul, un om inteligent şi curios, merge la rădăcinile amantului, prilej de inserţii de istorie românească. Pentru a-i putea înţelege istoria, citeşte şi studiază şi ce rezultă e o serie de evocări exotice, în mijlocul cărora se găsesc regina Maria sau Carol II, care pe mine ca român, sub efectul textului, mă fac să-mi doresc să ştiu mai multe despre România. Acelaşi lucru se întîmplă cînd, ajuns în România, începe s-o descrie. Am citit prima sută de pagini de parcă aş fi fost plecat undeva.
Traducerea e fără cusur, inspirată.


..........
Musca
Ieri noapte am avut în cameră două muşte care şi-au bătut joc de mine. Două fiare mici, negre, gălăgioase şi mai ales sfidătoare – ca doi golani englezi. Se plimbau prin zone delicate, n-au ratat nici biberoanele, dar cel mai mult au stat în preajma noastră. După o luptă obositoare în care era să dobor dulapul şi să mor strivit de el am reuşit să căsăpesc una. Pe a doua am pocnit-o cu un papuc transformat în paletă. N-a murit, a rămas bîzîind rănită pe undeva, incapabilă să zboare; o auzeam, dar mi-a fost lene să văd dacă nu cumva era în cutia de lapte praf - ar fi fost în stare, bestia. Am rămas cu ochii la Jay Leno, după care la un film şi, cînd aproape că am adormit, am văzut-o traversînd pe picioare ecranul, la fel de vioaie şi satanică. Azi toată ziua mi s-a părut că aud o muscă. Sper seară m-am aşezat să-mi odihnesc oasele bătrîne şi bolnave lîngă MV în pat. Moment în care am simţit că mişcă ceva în păr, am pus mîna. Musca era prinsă în părul meu nu foarte curat. Am crezut că sînt personajul victimă într-un thriller cu muşte răzbunătoare. După ce am trecut de momentul şocului, am reuşit să o scutur de acolo, se învîrtea pe duşumea chinuindu-se să zboare. Am strivit-o cu o senzaţie acută de Sf. Gheorghe. Această muscă îndărătnică, cocoţată dracu ştie cum în capul meu mi-a amintit de un om... poate chiar de doi sau de trei. De un anumit gen de oameni, să zicem – mai exact.
..........


M face azi 7 ani. E plecată cu maică-sa în Portugalia, aşa că nu pot să o sun să-i urez chestii, să trăncănim un pic. M-am gîndit azi la ea toată ziua. A îmi scrie pe YM să mă asigure că are un program bogat acolo. Nu pot să nu mă bucur că se simte bine şi că vede un pic lumea. Dar pe de altă parte... nu ştiu cum aş putea să-i explic lui A că găsesc impudică toată această informaţie pe care el, drăguţ, ţine să mi-o comunice. Deşi poate părea aspră, perspectiva mea asupra acestei situaţii vine din alte socoteli, din alt context, e dată de alte detalii. Sînt lucruri pe care el nu le poate vedea şi nici măcar intui. Mă tem că neatenţia lui A, deşi ingenuă, vine şi dintr-o filozofie chircită. A e omul care într-un moment complet nepotrivit a ţinut să-mi comunice mormăit regretele lui. Poate că nu sînt lucruri grave, în nici un caz răuvoitoare, dar puse într-un cadru devin sîcîitoare, te miră neplăcut.


Într-una din serile trecute o lumină oranj urca spre cer peste oraş. S-a aprins, a înaintat cu viteza unui avion, s-a stins după cîteva clipe, s-a aprins cîteva mai tîrziu, s-a stins iar şi a rămasa aşa. Era destul de jos, părea aproape. Am rămas pipăind incredul cerul cu ochii în speranţa că se vede iar satelitul.

Azi-dimineaţă m-am trezit direct în slujba religioasă care se auzea de la biserica din colţ pe toată strada, din difuzoare. Cum se poate ca o sărbătoare să provoace o asemenea lălăială sinistră?
Sărbătoarea mea a fost drumul pe care l-am făcut cu maşina de la Bucureşti săptămîna trecută. E vară, cîmpul e verde şi plin de greieri, păsări şi ale te lighioane cîntăroare, soarele la asfinţit pe un cer prăfos, căscat la maxim în toate părţile. O sărbătoare păgînă. Am condus într-o stare de transă totală. Şi am mai sărbătorit încă o dată, la fel de păgîn, acum cîteva zile pe Olt, cînd am comis ritualuri exhibiţioniste – la cererea publicului spectator – pe lespezile încinse, lîngă lunca plină de broaşte şi flori. Sînt momente care te transformă, îţi amintesc de cîteva lucruri esenţiale pe care nu le mai uiţi.

###

Ies în curte la soare, bîzîie muştele, vrăbiile fac scandal, e o după-amiază paşnică. Mă aşez în fotoliul de răchită şi îmi desfac din chingi cioatele albe ca o burtă de peşte, în timp ce în căştile înfipte în urechi ţipă Laether Strip_Sex Dwarf – sau cel puţin aşa scrie cu litere fosforescente pe micul stick. Stau cuminte şi fumez şi las soarele să mă spele după freamătul ultimelor săptămîni. Intense şi solicitante. Timpul s-a scurs prin mine ca o miere incandescentă, dar într-o direcţie neobişnuită. Am senzaţia că, deşi sînt bătrîn şi bolnav, am întinerit. Cineva mi-a dat butoanele la maxim, curcubee îmi explodează deasupra capului şi stau şi rîd şi nu-mi vine să cred ce se întîmplă. Şi soarele mă orbeşte.

Citesc în Marie Claire că Cheek by Jowl vine la festivalul Shakespeare cu Trolius şi Cresida. Uha... Ţopenie glossy... Revista stă lîngă closet, o lectură care ameliorează constipaţia. Poate că Almodovar ar transforma această condiţionare într-un episod de un comic scabros. Un domn care, trecînd pe lîngă un chioş de ziare, începe să se bîţîie suspect, cu ochii cît cepele. La un moment dat, spre disperarea tuturor, s-ar relaxa, zîmbind pierit. V-aş rămîne recunoscător dacă aţi scoate revista aia din geam.

Mă apuc iar de traducere după o pauză lungă. E greu să desţelenesc grădina, cu atît mai greu cu cît traducerea e dificilă. Mai mult ca sigur că nu o voi termina la timp – deşi timp am avut.

Sîntem deja de două luni în oraşul ăsta Welcome to Mexico, senor. Am început să mă obişnuiesc cu senzaţia lui de stranietate sălbatică. Dacă în primele săptămîni eram plin de uimiri – Uaaa, ia uite ce pantaloni are omul ăla, după care: Bine că are nişte pantaloni pe el –, acum îmi dau seama că urbanitatea poate să aibă şi chipul ăsta, uşor rural. Craiova, de exemplu, nu e chiar atît de departe cum crede ea. Poate nici Bucureştiul, măcar prin unele zone – unele despre care n-ai spune. Şi fac pariu că Iaşiul sau, după cum spunea cineva zilele trecute, Banatul şi Ardealul, au izmenele cam ciuruite la cur. Specificul naţional se întinde într-o gamă nesfîrşită de pitoresc. Maronii verzi, remember? Teoria despre folkism tocmai aici loveşte... în aceste însăilări făcute strîmb, în diferenţa dintre intenţii şi rezultate, în chestia aia mică ce străluceşte în cuvintele fără şir, ca o beţie de sine. Călărind porcul - în costum Armani.
Senzaţia suprarealistă e amplificată de campania electorală. Din megafoane cu buze şi dinţi – puse pe maşinile care şerpuiesc încet pe străzile plombate prost - răcnesc chestii. Votaţi părintele B, candidat din partea liberalilor la alegerile locale. PSDul a trimis prin oraş o Dacie roşie din 1400 – probabil merge cu lemne.
Dar tinerii au scootere şi au deprins moda emo, aşa că ce dracu’.

Nu reuşesc să citesc, ceea ce nu e un lucru chiar atît de rău; răsfoiesc la întîmplare chestii, atunci cînd am dispoziţie şi timp. Portretul pe care Liiceanu i-l face lui Kundera în Uşa interzisă. Acum... fiecare cu maeştrii lui, aşa că poziţia de admiraţie adîncă nu e neapărat o problemă. Doar că e un pic cam sexualy charged, sub pojghiţa uşor desuetă a exprimării. Privirea aia îngropată în orbite cu care nu ştiu ce le făcea femeilor, zice el. Şi tot în Liiceanu, una de la Cioran: nu mai citi atît. Un sfat care pare periculos pentru însetaţi. Dar el se explică într-un anume context. Cînd scrii, nu citi.
Eu, pentru că nu fac nici una nici alta, o să mă duc un pic în pădure.

M a fost pe aici. Am scos-o la Olt într-una din puţinele zile însorite şi calde. Ne-am jucat cu mingea şi la un moment dat a rupt-o la fugă spre dig, prin lunca întinsă; arăta, din ce în ce mai mică, ca un purece, ţopăind. Ieri, într-o pauză de lucru, m-am uitat pe poze. Una cu ea la mare anul trecut. În rochiţa Champion roz, stă cu braţele deschise ca într-o îmbrăţişare şi rîde. Aş vrea ca fericirea care i se citeşte ce chip să nu-i mai fie strivită de prostia adulţilor. Un copil cu un bun simţ exagerat, nu poate să-şi enunţe dorinţele, ca să nu-şi deranejze părinţii. Încerc să o desfac din această capcană delicată, dar din păcate e foarte complicat şi nu ştiu cum să procedez. Atît cît am putut, am ţinut închisă această uşă prin care vin chestii care o strivesc. Chiar dacă ştiu că nu de la mine a auzit atîtea mizerii... chestia asta nu mă consolează. Şantajul sentimental şi tot sistemul meschin al lui R a funcţionat. Dar copila va creşte. Şi are de unde se recupereze. E un copil isteţ, direct, cu umor, care în alte privinţe nu se teme să vorbească. Aici toată lumea a fost drăguţă cu ea, n-am nici o îndoială că va creşte şi va şti în cele din urmă să-şi găsească drumul ei, dincolo de „dorinţele” şi „intenţiile” adulţilor care o veghează.
L mi-a zis ieri că nu-i vine să plece la Bucureşti fără MV, nu-i vine să stea fără ea nici măcar cîteva zile. E normal. Şi poate că acum va înţelege şi mai bine senzaţia iraţională de înjunghiere pe care o am cînd vine vorba de M, atunci cînd nu e printre noi. Îmi amintesc cît de greu mi-a fost în primele zile la Bucureşti şi cît m-am silit să nu las să se vadă asta. Şi dacă tot am luat-o în direcţia asta, nici nu pot să mă gîndesc cît de greu îi e lui M, cînd o ajunge dorul.
Acum L e jos, probabil frîntă. Am adormit pe la 4, după o partidă de colici şi de răcnete pe care eu le încasez în şira spinării, în creier. Ea s-a mai trezit pe la 6 să-i dea să mănînce iar, se ţine mult mai bine ca mine. Sînt imagini pentru care nu există cuvinte. Te uiţi la crocobaurul ăla mic şi lucrurile au sens. Toate teoriile anti-copii, sminteli afectate şi nefireşti pe care le cunosc atît de bine – lene narcisistă, egoism uscat. Dacă acum 10 ani cineva mi-ar fi prezis ce se întîmplă acum, m-aş fi tăvălit pe jos de rîs. Fără îndoială, fiind mult mai tînăr, eram o maimuţă.
Viaţa te umflă din faţa oglinzii în faţa cărei stai cu degetul înfipt în nas, minunîndu-te fonfănit: sînt deprimat, pentru că nu mai e niminea pe lume ca mine.
Gîndirea în exces naşte monştri.