S-a făcut brusc frig. Într-o dimineaţă ne-am trezit aproape răciţi, după ce am dormit cu geamul la perete. E mijlocul lui august şi noaptea e rece, se simte toamna. Nu-mi vine să cred, mă ia o deprimare bleagă. Aproape că s-a dus vara; n-am avut vacanţă, vilegiaturism la masa de lucru, dar fără rezultatul scontat. Îmbîcseală de sine, capul nu mai răzbeşte. Crispat şi ineficient, neinspirat, bîjbîind, fumînd chiştoace vechi. O socoteală greşită.... trebuia să iau o pauză, în loc să mă încăpăţînez să merg mai departe. Lipsa vacanţei se simte; e bine să-ţi închizi prăvălia vara, să te laşi de gîndirea filozofică şi de scris, dacă nu ai o casă de vacanţă în vreun creier de munte sau în vreo pivniţă, unde e răcoare şi procesul gîndirii nu se face traversînd, parcă, un deşert.
##############

Ca să ies din „păcatul delicateţii” (şi din ridicolul situaţiei) pe care îl reclamam la alţii ar trebui să spun cine e autoarea intervievată, despre care vorbeam mai ieri. Doina Ruşti. „Hîtrul” autor care-şi visează posteritatea fiind Ştefan Agopian.
De altfel, ar trebui să spun şi că răspunsul meu la ancheta NL e un fel de gîndire în pijamale, dau ocol subiectului cuprins de o neputinţă. Distincţia, pe care n-am reuşit să o exprim, se face între cititorul de literatură şi consumatorul de literatură.În orice caz, cărţile sînt mult mai comentate decît sînt citite. Cumpărate nici atît. Statistica e prietena cea mai bună a omului la ceasul adevărului. Volumul de literatură pe piaţă e enorm, există piese grele de literatură care în alte ţări se vînd onest, în timp ce la noi vînzările sînt... well, greoaie. Totuşi, cînd vine vorba, oricine îţi poate turna ceva despre o carte, de obicei o chestie deşteaptă şi un pic acră sau elegiacă, în funcţie de... trend, mai degrabă. Pînă mai ieri, mirarea mea era următoarea: de ce naiba nu circulă în mintea cititorului român atîtea idei colosale cîte sînt în cărţi pe piaţă acum? De ce cărţile nu au un impact nemediat şi autentic, dincolo de vectorii de promovare care dirijează atenţia pe cîte un autor. Nici măcar în lumea liberă a internetului – care nu e o alternativă, ci un ecou, în linii mari, distorsionat. Internetul nu a reuşit să impună pînă acum nimic, nici măcar să mute atenţia.
Dar acum, cu criza pe cap, întrebarea prinde o consistenţă de dreptul trivială: cine naiba mai cumpără literatură? Poate că o astfel de discuţie e necesară, pînă la urmă acest ecosistem care cuprinde autori, edituri, public şi critică e viciat de o constantă românească: lipsa lucidităţii şi imposibilitatea de a construi un sistem dincolo de lăcomia lui „acum”, lăcomie manifestată material sau simbolic. Dar pînă la filozofeală se poate face un studiu comparativ cu ţări cu un nivel de trai mai ridicat, se poate vorbi despre inexistenţa unei tradiţii româneşti (probabil din cauza unei lipse de civilizaţie autentice) în sensul interesului pentru lectură, despre o mie de alte lucruri extraordinar de concrete. Săpînd serios prejudecăţile care se aud în piaţă.
###########

Ar trebui să plecăm în Sicilia (după o mie de răzgîndeli şi amînări şi alte răzgîndeli). Aseară mi-a trosnit lucrarea cînd rumegam un cotlet. E una din chestiile care mă frămîntă acum, cînd ar trebui să-mi fac bagajul. A doua e clima. E frig şi plouă chiar şi în Catania. În plus, cică au mai găsit un vapor cu deşeuri în zonă, scufundat de mafie. Aşa că măseaua de porţelan ciobită e o grijă insignifiantă, pe lîngă posibilitatea de mă întoarce din insulă blond, cu trei picioare şi murat de ploaie.
Am ratat prima zi de şcoală a lui M. Mi-a spus la telefon că anul ăsta nu s-a mai făcut serbare, ca să nu se mai amestece politicul. Un subiect serios, mi-o spune pe un ton serios. Are 8 ani şi înţelegerea ei e forţată să cuprindă lucruri care îi lasă rece pe unii adulţi. Cum să nu le crească mintea mai repede? La vîrsta ei, abia îmi trăgeam budigăii pe mine, iar ea vorbeşte uneori nişte chestii care mă lasă cu gura căscată.

Îmi soseşte materialul, pe bucăţi. Dar, aşa cum se întîmplă de multe ori, nu e cel de care am nevoie. Am deschis cu Apocalipsa după Hitler o uşă – ar fi trebuit să fie doar un exerciţiu, o glumă şi aşa să rămînă. Dar acum îmi vin piese care mă bruiază şi mă ţin pe loc de la destinul istoric – 1989 s-a împotmolit în trei pagini atît de prost scrise, încît ar trebui să le înrămez. În schimb, noul material pare să ia o formă, dar trebuie să-l aşez pe o idee care să-i dea şi greutate. Dar care să fie ideea aia? Îmi vine în cap Tokio [...]/ Loriga – drogul care-ţi şterge memoria... opere în regim de suprafaţa-i una, iar străfundul alta. Metoda e simplă. Deocamdată mă mulţumesc cu bucăţile astea destul de superficiale, foarte pulp... sînt un început. La un moment dat o să cadă şi miezul.

În spatele Pieţei 1 Mai un cuplu de ruşi împingînd un cărucior. Blonzi, firavi, nu par să aibă mai mult de 16 ani, semănînd foarte bine unul cu celălalt... Scena are ceva pervers şi bolnav, probabil că vina o poartă aerul lor de fericire vlăguită, de reabilitare, de incognito blestemat. Toată zona e împînzită de ruşi. Ce fac ei acolo?
În parcul Kiseleff, cineva plimbă un cîine orb. Cîinele e foarte bătrîn, abia merge, butucănos, mîrîind la lucruri pe care nu poate să le vadă. Spectacolul îmi rupe inima. Îmi casă un abis. Unde te grăbeşti aşa tare? Căci asta te aşteaptă... mîrîi orb la lucruri.

Interviul cu R. Zink din NL e copios. Nu ai nici măcar o clipă senzaţia că bate câmpii, tot ce spune are consistenţă, e inteligent şi viu şi toate îi vin natural. Şi, chiar dacă de cele mai multe ori îşi exprimă puncte de vedere extrem de personale, se avîntă pe un teren de confruntare, te răpune cu argumente.
În aceeaşi zi am citit un interviu cu o autoare română. Te caţeri pe pereţi. Printre altele, cade în clişeul delicateţii: nu dă nume, ca să nu uite pe cineva; scriitorii sînt oameni sensibili şi se supără. Aşa e, mulţi sînt sensibili şi plicticoşi. Sînt prea scriitori. Şi prea sensibili. De aceea nici nu-i iubeşte nimeni, deşi ei vor să-i iubească toată lumea, necondiţionat. Pentru că nu-i iubeşte toată lumea acum, au inventat posteritatea. Las’ că vedeţi voi peste 20 de ani ce mare scriitor sînt eu. Am citit asta într-un alt interviu, luna trecută. Te întrebi ce nu-i ajunge... Autorul fiind, în cele din urmă, dovada vie a meschinei patologii care-l paşte pe orice ouător de mărgele de aur. Incredibil! Atît de sensibili încît devin pacienţi. Te atacă la persoană, dacă nu-i iubeşti.
Nu se poate ca toata lumea să iubească pe toată lumea. Şi se pare că nu toată lumea a înţeles asta. La fel de bine cum poţi să iubeşti şi apoi să te răzgîndeşti, căci între timp ţi-a mai căzut o măsea de minte sau şi-au crescut pene pe spate şi ieşi din spectrul acelui amor. Important e cum îţi exprimi aceste ne-iubiri şi cum le încasezi la rîndul tău – la o adică, cît reuşeşti să te relativizezi cînd eşti vizat, chiar şi într-un mod tendenţios. Din păcate, scriitorii, cei mai deştepţi oameni din lume, fiind făcuţi mai mult din simţire decît din minte, cînd vine vorba de amor de sine, se manifestă ca în telenovele, înflăcărat. Delicaţi, dar cîinoşi.

Scandal la Cotidianul. Cineva flutură cîrpa. O nefericită sincronizare, pînă la urmă. Se ştie că Nistorescu şi Romoşanu sînt consăteni, prieteni de-o viaţă, e normal să-l apere. Nu sînt normale metodele, maniera abuzivă, aroganţa, grosolănia. Iar biografia lui Romoşanu înregistrează o serie de momente care, totuşi, îi susţin onestitatea – înainte de 89 să vrei să treci Dunărea înot însemna să rişti să fii împuşcat. Nu ştim ce s-a întîmplat, ce înseamnă colaborarea lui, e greu să înţelegem precis contextul, judecăţile pot să fie moralism exaltat, de gloabă prinsă-n gloată. Pe de altă parte, ştim ce s-a văzut. N-a suflat cînd Pleşiţă, stînd pe scaunul de lîngă el, povestea în direct cum îl teroriza pe Goma (culminînd cu momentul bătăii) – hidoşenia se întîmpla la Tele 7abc. Pe de altă parte... Romoşanu e un personaj destul de discret în peisaj, ce relevanţă să aibă o asemenea dezvăluire? Şi cum de s-a potrivit atît de bine cu venirea lui Nistorescu? Sînt convins că undeva cineva rîde, în mod cert un personaj cu o imagine curată, dublată de un cont anonim. Nu cred că vreau să ştiu cine e acel personaj. O potecă încîlcită, duce la nebunie... Goma e un exemplu.
Presa online adună în siajul articolelor comentariile pline de etos de frizerie ale funcţionărimii patriei, s-adună vitejii cu dinţii la gard. Se vor întoarce apoi la sarcinile jobului, stînd cu degetul în rahatul unui şef care nici nu trebuie să-i roage să-l guste. Presa plina de redacţii animate nu de vreo mare vocaţie jurnalistică, ci de mirajul unui venit mult peste medie. Cine nu vrea o căsuţă cu o curte cît de mică, ideile de design plutesc în aer? Cine nu vrea o maşină de peste 14000 de euro, promisiuni lucioase ţîşnind de sub orice amărît de capac de pet?
Pînă la urmă... pe cine să condamni?